Am încercat. Chiar am încercat să scriu ceva care să sune inspirațional. Dar nu mi-a ieșit. Pentru că mai am de vindecat la mine-n suflet, înainte să pot povesti așa cum mi-aș dori. Mai am lacrimi care trebuie să curgă, am gânduri care încă dor, și întrebări care nu și-au găsit răspunsul. „Cum de mi s-a putut întâmpla asta?” — e o întrebare care mi-a rămas în minte, chiar dacă am crezut că am șters-o definitiv.

De când am încercat să scriu aceste rânduri, am plâns fără oprire. Nu pentru că nu sunt bine, ci pentru că mi-am amintit, pas cu pas, tot drumul până aici. Tot ce am pierdut, tot ce am învățat, tot ce am fost nevoită să las în urmă.

Am fost diagnosticată cu cancer mamar luminal B, într-un stadiu avansat, într-un moment în care viața părea să curgă liniștit. Făceam controale regulate, mă îngrijeam, aveam grijă de mine. Dar boala nu a ținut cont de asta. În mai puțin de un an, am aflat că am și o tumoră incipientă de vezică urinară. Cuvântul „sincron” a devenit parte din viața mea. Apoi, am descoperit că port o mutație patogenă BRCA2, aceeași genă care probabil a făcut ca mama mea să moară tânără, de cancer gastric, în jurul vârstei de 50 de ani.

Au urmat operații, tratamente, controale peste controale. A trebuit să devin expertă în mine însămi, să învăț un limbaj medical pe care nu mi l-aș fi dorit niciodată. Am învățat să-mi dozez speranța și energia, să am răbdare cu propriul corp. Am învățat că vindecarea nu e o linie dreaptă și că puterea nu înseamnă să nu plângi.

Uneori, după toate astea — tratamentele, operațiile, primele controale care îți taie respirația și îți bântuie nopțile —, vine o liniște ciudată. Reiei serviciul, încerci să fii din nou tu, pentru tine, pentru cei care te iubesc. Dar undeva în tine rămâne o teamă care nu dispare complet. Și da, e normal să ai zile de neliniște, neîncredere, disperare. E normal să plângi. E normal să te simți obosită de lupta asta, chiar și după ce ai învins.

Asta am simțit nevoia să spun. Nu pentru a provoca milă, ci pentru a aduce o picătură de adevăr într-o lume în care se vorbește prea mult despre putere și prea puțin despre durerea din spatele ei. Cancerul nu e deloc roz. Și dacă uneori conștientizezi asta, nu înseamnă că nu te vei vindeca. Înseamnă doar că ești om. Că ai trăit. Că ai simțit. Și că înveți, zi de zi, să te iubești din nou, în ciuda tuturor urmelor.

Poate ăsta e, de fapt, mesajul meu: că vindecarea nu înseamnă doar analize bune, ci și acceptarea faptului că uneori te doare. Că lacrimile nu sunt slăbiciune, ci o parte din drum. Și că da — e normal să nu fii mereu bine.

Dacă vrei să trimiți și tu povestea ta, o poți face aici: hergenes.ro/scrie-povestea-ta