Aveam 30 ani când am fost diagnosticată cu cancer de sân triplu negativ, cu mutația BRCA1 prezentă, stadiu 3b, eram însărcinată în 6 săptămâni, sarcină pe care a trebuit să o intrerup, și credeam că sunt invincibilă. Din momentul când am primit rezultatul biopsiei viața mea s-a schimbat la 360 grade. Simțeam că plutesc și că acest coșmar îl privesc din exterior și nu mi se poate întâmpla mie. Aveam deja un băiețel de 2 anișori și un mare gol în suflet lăsat de întreruperea de sarcină. Eram amorțită emoțional. Dar ce știam era că nu pot renunța. Nu pot să nu fiu în primul rând la prima serbare a copilului meu și nu pot renunța la speranța de a mai avea al doilea copil cândva. Cu aceste gânduri băteam mereu drumul între Timișoara și Cluj, mergeam cu entuziasm la chimioterapie, închideam ochii de fiecare dată când eram înțepată pentru a nu știu câtă oară pentru că nu mai aveam vene sau când intram într-o nouă operație din care speram să ies cu bine. Toate acestea timp de 2 ani. Am intrat în remisie și am făcut mastectomie bilaterală.Apoi controlul ginecologic a evidențiat foarte puțini foliculi și un AMH de 0.27, rezerva ovariana era ca unei persoane la menopauză. Plus toate vocile din jur care îmi spuneau că sunt norocoasa că trăiesc și am deja un copil și nu ar trebui să forțez nota cu o sarcină nouă. Nici acum nu am renunțat și am zis că doresc să încerc. Minune sau nu, din prima încercare am rămas însărcinată, sarcina a decurs perfect și am născut o fetiță frumoasă. Apoi am făcut anexectomie bilaterală. A renunța nu este o opțiune pentru mine și acum mă bucur de fiecare clipă și am toate motivele pentru asta. Motivele mele se numesc Cristian și Adelina. În 2026 sărbătoresc 10 ani de la diagnosticare, 10 ani de când trăiesc mai cu sens.

Cu drag, pentru cei care citesc aceste rânduri, vă îmbrățișez tare, tare.

Ioana